Furia la copii explicată sincer: ce înseamnă cu adevărat crizele și cum să reacționezi

Ce este, de fapt, furia la copii? (Nu în teorie, ci în viața reală)

Furia nu vine să-ți strice zenul. Sincer, zenul acela a dispărut din clipa în care copilul tău a început să vorbească… și să aibă opinii despre absolut orice.

Furia e ca un claxon care țiuie la 2 dimineața fix sub geamul tău. Nu o poți ignora. E acolo. Țipă. Plânge. Sau dărâmă o cană.

Copiii nu știu să mimeze calmul. Nu au buton de „mute”. Nu au filtre de Instagram pe emoții. Ce simt, simt complet. Ca un val care nu te întreabă dacă ai chef de tsunami.

Noi, adulții, suntem deja antrenați: zâmbim fals la ședințe, înghițim furii ca pe aspirine. Dar copiii? Sunt vulcani fără supapă. Se prăbușesc pe jos, urlă ca și cum le-ai smuls inima, nu doar telecomanda. Și nu, nu te manipulează. Nu au încă uneltele pentru asta. Sunt doar… mici oameni care nu știu cum să gestioneze un haos interior care arde ca un bec spart.

Furia? E un strigăt de ajutor. E „Ajută-mă!” spus prea tare. E dorința de a controla măcar ceva – o lingură, un ritual, universul – și sentimentul că nu li se dă voie. Așa apar crizele: cu LEGO-uri zburătoare și ochi umflați de plâns.

Sistemul lor emoțional e în construcție. Fără semne. Fără semafoare. Doar un excavator turbat care face drifturi în noroi.

Câteva exemple reale:

– Copil de 2 ani urlând în supermarket pentru un suc: nu e despre suc. E despre „vreau să simt că exist și eu, măcar o dată azi.”

– Copil de 5 ani care trântește ușa pentru că i-ai oprit tableta: nu e despre ecran. E despre „mă bagă cineva în seamă pe bune?”

– Copil de 8 ani care explodează când fratele i-a distrus LEGO-ul: nu e (doar) despre piesele împrăștiate. E despre „a muncit cineva aici. Eu. Vezi-mă. VEZI-MĂ!”

Furia ≠ Agresivitate

Una e să simți că explodezi. Alta e să arunci cu foc în altcineva. Diferență fină, dar esențială.

✅ Furia sănătoasă: „M-ai enervat. Spune-mi de ce ai făcut asta.”

❌ Agresivitatea: „Te lovesc, că poate așa mă auzi.”

Copilul are voie să simtă furie. Dar are nevoie să învețe – cu ochii tăi obosiți, cu vocea tremurândă, cu răbdarea în pioneze – că există alternative la pumni sau fugă.

Un mic truc pentru momentele grele:

Spune-i cu voce caldă, chiar dacă ți-e greu: „Văd că e greu. Nu fugi. Sunt aici.”

Nu trebuie să oprești furtuna. Doar să ții umbrela.

Furia nu e întotdeauna zgomotoasă

Uneori e liniște. Și aia care te face să-ți ții respirația. Uite la ce să fii atent:

– La 1–3 ani: agitație, plâns „fără motiv”, aruncă jucării. Spectacol de operă pe podea.

– La 4–6 ani: refuzuri constante, se ascunde, are ochii ăia – de „te iert, dar nu uit.”

– La 7–9 ani: vorbe grele, retragere, auto-pedepsire. Spune „Nu-mi pasă!”, dar plânge pe ascuns.

Acestea nu sunt mofturi. Sunt semnale. Sunt forme de a spune „nu știu cum să fiu bine”.

Unde o simte? În corp.

În mâini? În burtă? În maxilare? Corpul simte înaintea minții. E tensiune. E ghem în stomac. Foc în obraji. Pumn în gât.

Poți face o „hartă a corpului” împreună cu copilul. Desenați. Puneți nume pe emoții. Jucați-vă terapeutic, chiar și când nu aveți chef. Când îi vezi forma, frica nu mai pare un monstru invizibil.

Când să-ți faci griji (serios):

– Când furia apare zilnic, din orice.
– Când copilul devine tăcut prea mult timp.
– Când după fiecare criză vine rușinea profundă.

Nu-i învăța că e „rău” pentru că simte. Dacă nu-i arăți azi că e OK să simtă, mâine va crede că nu are voie să simtă. Și asta… arde. Încet. Pe interior.